povestea firului de lana

Sunt climatica.

Ploua.

Ma inchid in biblioteca pentru ca sunt, climatica si ploua. 
Nu vreau oameni. Nu vreau cotidian. Nu vreau lumina. 
Am cartea deschisa in fata. Drept international. 
Creierul refuza sa asimileze cele 500  de pagini  de sentinte.
E o vineri, 9 dimineata, iar biblioteca e semi-goala. Il stiu pe cel din fata mea, il vad in fiecare zi, de dimineata pana seara. Imi place sa-l analizez si sa-mi imaginez ceea ce gandeste si cum traieste. Are 16 carioci.

Toate De Diferite  Culori.

Le-am numarat.16. Fruntea-i mereu incruntata, are trei riduri la coltul ochiului drept si par care-i da in ochi. Nu pare sa-l deranjeze. Nu ridica decat foarte rar privirea si cand o face, dureaza atat de putin, incat nu reusesc sa-i vad irisul. Nu l-am vazut niciodata zambind. Autist si impasibil in lumea lui de coduri civile. Exact 4 zile in urma, s-a aseazat langa mine, in ultimul loc liber, din ultima masa, langa geam. Era atat de clocotind si agitat incat simteam ca-mi consuma pana si aerul meu, la cat de nervos respira. Ii cazusera 2 lucruri pe jos, dar le-a lasat acolo, pe podea.

Isi atinge usor capetele firelor de par. Sublineaza cu oraj. Apoi cu albastru.  A ocupat o intreaga masa de 4 persoane si a adus cu el intregu-i haotic. Intra o tanara, cu parul negru, ondulat, strins intr-un coc, cu un tricou decoltat si blugi albastri, spalati de nenumarate ori. Ii sopteste ceva. Tanarul, iritat, cu o miscare brusca isi trage lucrurile mai inspre el si-i elibereaza un colt de masa, deranjat de cerinta fetei. E atat de  absorbit de Conventia de la Viena, din 1969 incat nu observa nici sanii frumosi care-i zambesc. Tipa il priveste si-l lasa sa inteleaga ca-l place. Sanii il privesc cochet in momentul in care fata isi trece mana prin par, lasandu-l sa cada.

Chiara imi scrie pe un biletel ca o adora pe Marina Abramović si ca arta ei o fascineaza. Ii zambesc si continui sa fiu intrigata de tipul din fata. Incerc sa inteleg rationamentul culorilor, ordinea lor. Necesitatea de a evidentia tristetea surului imprimata pe foia reciclata. Orice miscare facuta e ascutita. Precisa, de compas si echer.  Pare ca respira ghidandu-se dupa teoreme geometrice. Nu e unul care sa vorbeasca mult. E tacut. Rece. Singur. E mereu singur. Cred ca si el ignora umanitatea. Si nu doar cand ploua. Si nu doar intr-o vineri. Isi atinge usor buza de jos cu degetul aratator. Nu pare fericit. Privirea-i adanca, de radiograma, pare    Trista. Si Goala. Brusc, ridica capul si ma priveste.

Se uita. Pentru 5 secunde. Exact. In ochii. Mei.

Nu e prima data cand o face. Si niciodata pentru mai mult de 5 secunde. Dupa care, revine la culorile si la randurile sale. Nu pare nici tipul de persoana care sa greaseasca.  Nu pare tipul de persoana care sa greseasca pentru ca nu are creion si nici radiera. Nuantele sale sunt atat de drastice si exacte. Atunci, pentru prima oara, mi-a parut rau pentru el. E trist sa nu gresesti si sa nu-ti concezi acest drept absolut uman. E trist sa nu scrii cu creionul.

Chiara da di cap, disperata.

E disperarea cauzata de lupta dintre ea si pasajele scrise in greaca antica dintr-o carte de arta. Injura, frustrata. Ea, e pierduta, pe viata, absolut si ireversibil in lumea artei.  O lume care o completeaza, o defineste, o tulbura, o incanta. O face sa injure sau sa nu doarma noaptea. Tot ceea ce spera sau detesta. Tot ceea ce neaga. Tot ceea ce Ea este si tot ceea ce Ea nu este. Toate. Exista, in arta,  pentru a-i da Chiarei acea traire absoluta. Acea expierienta a esteticaii uratului. Imi povestea, cu narile-i tremurand de emotie ca expositia lui De Nittis la care fusese ieri, a dezamagit-o. Si ca, totusi, androginul ei ramane Kandiskiy. Traieste prin si pentru Kandinsky, asculta Manu Chao, poarta bijuterii facute de ea si bea cafeaua, evident, fara zahar.

Ma intorc la tipul din fata mea, care emana si tensiune si protoni si neutroni incat nu stiu daca tunetul de afara e declasat de el sau e doar o descarcare electrica naturala. Aude tunetul si se simte eliberat. Natura exterioreaza pentru el.

Verde. Albastru. Rosu. Ofteaza. Intoarce pagina. Ia o alta in cealalta mana. O pune jos. Isi duce mana stanga la frunte. Ofteaza. Din nou. Subliniaza. Isi trece mana prin par. Ia pixul. Il pune jos. Ia foaia. Deschide o alta carte, Pagina 1089. Se apleaca. Apoi se ridica. Isi misca capul in dreapta. Apoi in stanga.

Intr-un sfarsit,

Respira.

Ma intreb daca in toata pierderea aia, nu se pierde si pe sine. Cred ca ceea ce mi-a atras atentia e pasiunea care zvacneste in sufletul ala, plin de articole.

Sa recunoastem totusi, atunci cand ne pierdem, suntem mai noi insine ca niciodata. Sunt sigura ca in tot haoticul si haosul in care exista, gaseste acea comoditate si echilibru si ordine de care are nevoie un suflet uman.

M-am eliberat si eu. Prin ei. Identificandu-ma cu nebunia lui dezordonata si cu iubirea ei de frumos. Am trait prin tunet si am scris in greaca, in acea fusta lunga si cu bluza de lana.

subiect pentru criticii pseudo-filosofii virtuale

Toate povestile se incep cu ‘a fost o data si niciodata’, sau alt cliseu atemporal, in dependenta de poveste. Poate ca am fost alimentati cu prea multe. Poate e momentul sa ne scoatem ochelarii de cal si sa-I punem pe aia pentru miopi. Poate asa am vedea lumea mai clar. Poate am sa vad lumea mai clar. Mi-am promis sa renunt la introspectie si la egocentrism. Nu as vrea sa pozez in ipostaza de inadaptat social sau de fiinta neinteleasa, dar stiu ca uneori, nenorocita-mi fire oboseste si seaca. Azi vorbesc despre Ea. Personaj existent doar datorita ploii de noiembrie in august si poate, datorita la mult prea efemer.  

Ea.

 Ziua in care a simtit apa mai fierbinte decat de obicei si ploaia mult prea necesara, e ziua in care a inteles ca se schimba o lege a naturii in propria-i natura. Era o noua stare de amorteala hipnotizanta care-i acutiza simturile, amortindu-le. Era ziua in care a inteles ca ritmul lui cardiac devenise esenta existentii sale. Se simteam ca protagonistul din “Fisherman’s wife’ de Matthew and the Atlas, identificandu-se pana si in cel mai gresit acord de chitara. Ziua in care se complacea in ipostaza de paria, de un mancurt ce nu doar ca a uitat, dar care nici nu vrea sa-si aminteasca cum e sa traiesti, cum e sa te raportezi la anumite legi, cum nu poti depasi o anumita conditie, cum e sa fii Uman. Ziua in care constientizase infinitul, eternul, era ziua in care incepuse sa scrie o poveste si nu incepea cu ‘ a fost odata’. Nu era decat o simpla autista ce cauta o evadare din lumea-i rece si monosilabica. A crezut ca se indragostise de soare, apoi, a crezut ca iubeste luna si o iubea. In defintia-i primitiva, iubea luna. Pana nu s-a indragostit de ploaie. O iubea, tacit si surd, iar treptat devenise un alterego. Avea o singura temere. Traia prin perspectiva acelei voci, al acelui interior dezorientat . Stia ca poate o vei uita. Sau ca te va uita. Si ca lumea ta, va deveni mai simpla, populata doar de suflete curate. Era constienta ca va rămâne aceeași umbră incoloră de albastru, fără substanță, fără concretețe, fără formă. Un Dorian Gray feminin, adâncită în propriul nimic. Da. Complacandu-se in propria-i suferinta. 

Paradoxal, acest 'ceva'/ 'cineva', iubește ploaia. 

Poate era o declarație sau poate e același banal rămas bun. Ea era/e omul oscilațiilor, un pendul condamnat să alterneze între un" please don't go "si "leave". Omul bipolar. Omul insomniilor și al cafelelor amare. Uneori isi dorea sa poata deveni acel paria, si visa viata fericita a celor care nu au citit nici o carte în viața lor si care trăiesc minciuna fericirii. A decis sa se reintoarca în crusta-i izolatoare, care o strângea, dar care o împiedica să îmbolnăvesca lumea de sentimentalism, romantism, idealism și toate celelalte ism-uri. Dar in care putea fi Ea, cu temerile tampite, firea ipocrita si visarea-i cinica.

Poezie

Ai aparut ca o necesitate a firii,
Te-am inventat.
Te-am adunat din ploi, din noapte,
M-ai respirat.

Eram un androgin, paseam tematori,
Ne era frica de furtuni, ne era teama de noi.
Ne speria ora, ticaitul de ceas,
Marea ne linistea, eram un singur glas.

Te inveleai cu geana mea,te pierdeam printre nori.
Te purtam prin gand, te inviam,
Voiai sa zbori.

Ai aparut ca o strigare a naturii,
M-ai cautat.
M-ai adunat din stropi, din soapte,
Te-am respirat.

ochi de cafea....

Sunt un om de vise, cu ochi de cafea. Definită de un suflet căprui care trăiește prin mister și zboară prin viață cu soarele de la răsărit purtat pe propriile-i gene. Un suflet profund care a reușit să surprindă în câteva silabe tot ce reprezint. Credeam că aceste litere alăturate, cu pretenții de cuvinte, nu sunt suficiente să redea interiorul, captiv și răpus de coaste, ce, totuși, pulsează.
Sunt un om de vise cu ochi de cafea. Atât. Însă e un atât spre care aspir. Un atât care înglobează un spirit care iubește constant și total și care simte lumea ca parte din el. Un om care se simte împlinit atunci când aleargă prin ploaie. Nu. Nu pentru purificare, ci pentru resuscitarea simțurilor amorțite de artificial și banal. Un om pentru care ploaia înseamnă mai multă viață decât viața în sine.
Știu că a trecut ceva timp de când nu m-am mai materializat pe hârtie. Adevărul e că am încercat să duc o viață comodă, fără prea multe confruntări interioare. M-am obligat să nu mai gândesc, prea mult și prea departe și să nu mai simt. Însă, iarăși, blestemata natură își cere dreptul la cuvânt; la țipăt. Am ajuns la un azi pe care ți-l dorești să-l trăiești noaptea. O noapte deasă și plină de stele, de apus, de bătaie de aripi, de cafea și de mare. O mare în care să-mi spăl sufletul. Să-l pot scoate de oriunde o fi și să-l curăț. E plin de amintiri, de clipe, de ore, de vise și poate chiar de prea multe culori.

Azi, mi-i dor de tren. Da. De același tren care duce spre necunoscut. Nu. Ți-am mai spus. Nu mă sperie necunoscutul, ci mă fascinează. Vreau să mă urc în acel vagon, să mă redau total și să mă dezic de trup. Știu. E un strigăt mut de dorință surdă. O dorință de un ceva nedefinit sau neinventat, dar până și acest sunet care e inexistent pentru exterior, macină eul meu. Dorință surescitată cu fiece strop de cafea. Tare și fără zahăr. Cafeaua care mi-a intensificat bătăile până am ajuns să vibrez odată cu ele. E ca și cum ți-ai ține inima, încă vie, pe palme și i-ai simți fiecare ondulație. E dureros să-ți simți pulsația care pare străină. Și, când te gândești că atât ne ține în viață. Un ritm care perturbează e cel care asigură existența ta biologică. Un ritm pe care-l simți în fiecare noapte nedormită și care se intensifică de la fiecare adiere de iluzie a unei posibile fericiri. Și te arunci asupra acelei nevinovate trăiri cu o naivitate care o sugrumă și o seacă. Poți da vina pe condiție, pe natură sau pe biologic.
Oricum, în final, nu suntem decât niște trecători, iar această trecere depinde doar de ritmicitatea pulsului. Pentru noi, cei cu suflet căprui sau albastru, cei cu firi boeme și cu o proeminentă necesitate de visare, trecerea e mai scurtă.
Timpul nostru nu se măsoară în secunde, ore, ani, ci în culori și în speranțe. Simțim timpul doar atunci când ne vedem ridurile apărute pe frunte de la prea multă iubire oferită lumii și cele de la colțul gurii de la prea multe iluzii, prea multe vise vânate pe ascuns și asimilate fără pic de remușcare.
Sunt un om de vise cu ochi de cafea ce-și așteaptă cu disperare ridurile pentru a ști că a trăit.

c'est un jeux

Ochii-ți sunt inerți și reci,
Până și indiferența-ți tace.
Mă uiți ușor, mă lași planând
Prin noi, prin ieri și vise sparte.

Mă-nspăimântă cerul cu-ale sale culori
E plin de amintiri, de șoapte.
E plin de noi.
Mă doare marea, albastru mi-i eul
Arestez si soarele, inchid in mine cerul.

Încerc să uit, să mă transpun în noapte,
Alerg pe-un val si te las departe.
Alerg prin lume, o lume moartă...
Te alung din gând, nimicesc orice poartă,
Orice zare.
Șterg orice urmă de Trădare.

Paradoxal, mă doare până și speranța
În zadar, încerc să grăbesc distanța.
Mă doare până și suflul obosit,
E suflul mut al unui suflet rătăcit.

c'est un jeux d'enfants. rien du plus....
Cap ou pas cap?

poate a plouat

Toata viata mea am fost radicala. Si nu am stiut. Sau cel putin nu mi-am dat seama. Paradoxal, i-am invinuit pe toti care vedeau in lume o singura culoare, iar acum am ajuns unul dintre ei. Am scris mereu cu un anume fel de pix, mi-am tras campul pe caiet doar pe partea stanga, am iubit mereu intr-un anume fel, am visat in aceleasi nuante si am facut mereu aceleasi greseli. Am cerut mereu sa mi se acorde dreptate si am cerut ca lumea sa se conformeze deciziilor mele. Da. Am fost un Hitler al sufletului; atat al meu cat si al celorlalti. Am avut grija ca, involuntar, sa ucid cate ceva din oameni; am ucis pentru ca am iubit doar pana la un anume moment.
Stiu, nu exista cineva mai dezechilibrat si instabil decat mine.
Si e adevarat.
Idealismul meu plicticos m-a facut sa caut in oameni mai mult decat sunt si sa incerc sa-i schimb. Sunt un om al contrastelor ce-si merita nelinistea si zbuciumul. Zambetul meu din inocenta spiritului nu mai poate compensa pentru teroarea ce-am instaurat-o in suflete. Mai grav e ca lumea nu se schimba, iar eu voi continua sa nu-mi pot filtra sentimentele si trairile. Incerc sa am ingrop intr-un anume fel de placeri sufletesti pentru a-mi masca vulnerabilitatea eului si transform orice nereusita intr-un esec personal.
Sunt un om pierdut.
Sunt un om pierdut pentru care autocunoasterea echivaleaza cu moartea. Sunt un om pierdut care, pentru a mai exista, va trebui sa renunte la introspectiva. Sunt un om pierdut pentru ca nu voi putea exista fara acea autoanaliza. Si toata vina mea consta in a epuiza prea repede ceea ce ma face sa iubesc.
M-am alimentat prea mult timp cu povesti tumultoase din carti, iar acum ma lovesc de realitate; caut ceea ce nu exista, caut imposibilul. Si voi termina prin a ma pierde pe mine.
-Ce vezi cand ma privesti? Ma vezi sau privesti prin mine? E intrebarea care mi se loveste de peretii capului intr-un mod dement. Alaturi, un baiat rade singur, pare fericit si-i rade soarelui. Rad si eu, fortata insa, de acelasi soare. Rad, dar ma incomodeaza masca. Nu stiu ce vezi atunci cand ma privesti, dar nu ti-as putea cere sa patrunzi in sufletul meu. E prea confuz, prea ambiguu si totodata pulseaza prea tare incat te-ar sufoca.
Sunt un om pierdut pentru ca refuz sa accept pamantescul si mai continui sa sper. Non-conformismul meu e tipatul si dovada faptului ca sunt. Ca traiesc, ca respir. E dovada luptei mele cu banalitatea.
Sunt un contrast care nu-si va gasi niciodata echilibrului. Presupun ca am fost destinata nesomnului, cartilor, cafelelor si noptilor lungi in care acea autoanaliza ma roade treptat pana cand nu voi ramane decat o urma inerta pe un pamant calcat de prea multi.
Daca e sa dau putina temporalitate textului meu, azi a fost luni si a fost acea zi in care astepti cu disperare sa vina seara, sa-ti faci o cafea si sa te retragi in singuratate. Luni a adus acea constientizare de sine si o constientizare a monotoniei. A fost o zi pe care poate nu am vrut sa o traiesc. De fapt, azi traiesc prin noapte.
 Poate pentru ca a plouat sau poate ca mi-am epuizat zambetele.
Astept  maine cand voi regasi frumosul in oameni.

la vie se moque bien de nous

M-am indragostit de soare doar pentru a lasa urme.
Doar pentru a capata dreptul de a spera sa-mi las ecoul aici, pe pamant.
M-am indragostit de soare doar pentru a mai fi. Am incercat sa evit sa ma inchid in mine, pentru ca, astfel, as muri. Prea repede, prea neobservabil.
M-am indragostit de soare. ... dar iubirea mea nu a schimbat nimic, nu a reusit sa atinga si nici sa miste infinitul. A fost rece, infima si insuficienta. Iar eu am devenit o piesa nescrisa a unui teatru absurd.
M-am nascut dintr-o dorinta umana, insa naivitatea mea de idealista ma face doar o tacere nejustificata a lumii.
M-am indragostit de soare, dar apropierea m-a dematerializat incat, nu am ramas nici cenusa. Am incercat sa ma agat, cu disperare, de o raza, de un fir, de o umbra, insa riscam sa las lumea fara lumina si sa o ingrop intr-un intuneric indisolubil. Si atunci am renuntat. Nu puteam duce durerile si dezamagirile atator oameni. Nu eram eu cea care sa le ofere solutia cea mai simpla, de a nu mai exista, de a muri. Oroarea si teama de moarte vine din certitunea acesteia, iar eu nu puteam duce temerile omenirii.
M-am intors la trairea mea limitata, cu tot cu dragostea fata de soare care nu e pamanteasca si am incercat sa o reprim, sa o inhib, caci ma arde si ma sufoca. Si Nu face altceva decat sa ma indeparteze de lume. SI de mine.
Existenta mea e devenita subiect de comedie pentru viata, iar eu simt tot mai mult nevoia acelui " mie, pe mine, reda-ma" eminescian.
Mi-as dori sa pot iubi soarele mai putin. Sau sa nu-l pot iubi deloc. Doar asa voi ajunge iarasi sa traiesc, sa nu ma pierd, sa respir si sa am constiinta fericirii.
M-am indragostit de soare pentru a lasa urme, umbre, franturi sau cioburi. Dar iubirea mea a fost rece, infima si insuficienta. Iar existenta mea era toata iubire... infima si insuficienta. Si am devenit ploaie. Rece si adanca, dar inca vie.